Ion Creanga - Copilul si imaginea copilariei

Unicat in literatura romana,volumul,  ‘’Amintiri din copilarie’’ depaseste tot ce se 
scrisese  despre  universal celei dintai varste a omului.

   Paginile din Ion Ghica ,Costache Negrutzzi, Alecu Russo,Vasile Alecsandri raman in 
urma acestei inegelabile creatii,in care scriitorul opreste timpul la ceasul zburdalniciei si 
al poznelor pe care le retraieste cu prospetimea sentimentelor de odinioara,urmarandu-lpe Nica din clipa cand incepuse a “merge copacel”, la casa parinteasca din Humulesti si 
si pana in pragul adolescentei, opera devenind astfel un adevarat Bildungsroman.
Fara a respecta cu fidelitate cronologia in cele patru parti ale acestui “prim roman al 
copilariei”, scriitorul ne ofera  spectacolul varstei fericite, povestea copilariei care a 
apartinut biographic lui Creanga, dar care , prin caracterul ei plin de veselie, de 
nevinovatie, reprezinta imaginea copilariei de pretutindeni si de oricand imaginea
“copilariei copilului universal”(George Calinescu).
Creanga porneste de la particular si urca spre generalizari. Chipul lui Nica inceteaza sa 
sa mai fie chipul scriitorului la varsta copilariei si devine imaginea copiulului din
totdeauna, iar autorul e constient de acest lucru “Asa eram eu la varsta cea fericita
si asa cred ca au fost toti copiii de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce o 
vrea”.
Acestui univers unic ideal, copilaria ,Creanga  ii construeste un spatiu ideal , satul 
Humulesti, evocat din perspective sentimentului apartenentei la vatra satului “Ia,am fost 
si eu in lumea asta ,un hot cu ochi,,o bucata de huma insufletita din Humulesti…..”
Amintindu-si cu madrie de satul copilaiei Creanga il evoca intr-o viziune complexa-
geografic (“sat mare”), psihologic(“sat mare si vessel”, cu oameni gospodari, “flacai si 
si fete mandre)., dar si istoric (“sat vechi razasesc” cu oameni ce deschindeau “din 
plaiesii care s-au luptat cu Solveski, craiul polonilor”. Marturie sta Cetatea Neamtului, al 
carei chip se oglindeste cu mahnie de atatea veacuri in “Ozana cea frumos curgatoaresi limpede ca cristalul”.
Imaginea este croita si din perspective vietii de familie. Familia devine nucleul, celula de 
baza a satului si intr-un sat ca Humulesti, familia nu putea decat sa fie o familie de 
gospodari, pentru ca humulestenii sunt oameni de isprava, harnici si veeli, cinstiti si 
demni , inlitori de datinisi de pamant, avizi de cultura, fie si la nivel folcloric. Naratiunea 
se inchide in acesta parte pentru a studia din interior acest miracol, familia,din care se 
distingea “hotul’ de Nica. Satul devine astfel un univers al jocurilor “pline de hazul si 
farmecul copilariei”. De aceea nu intamplator “nazdravaniile”lui Nica sunt concentrate in 
partea a ||-a a seriei.Satul devine un simbol al satului moldovenesc,imaginea satului romanesc in general, a 
satului etern,incetand sa mai fie o asezare izolata.Spre aceasta isi revarsa Nica, devenit
“holtei” in partea a |V a , deci constient de locul sau in lumea satului potopul de 
Sentimente,o adevarata “descarcare lirica” (S.Calinescu):”Dragu-mi era satul nostrum cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalui,in care se oglindeste cu mahnie 
Cetatea Neamtului de atatea veacuri”. Aceste sentimente explica durerea ruperii de satde bastina,odata cu plecarea la Scoala. La Creanga acest sentiment echivaleaza ca si in 
cazul lui Labis cu sentimentul dureros al pirderii copulariei. Este dramatica desprinderea 
universul frumos si fericit, paradisul copilariei,satul Humulesti satul romanesc in genere.
Creanga a creat prin Humulesti o lume intr-o continua forfota. Impresia de viata traita 
este  puternica. Oameni fel de fel populeaza paginile cartii: “Printii ,dacalii,colegii 
formeaza o galerie,definindu-se prin particularitati de ordin psihologic si etic”.
(Constantin Ciopraga).Si totusi Creanga nu are vocatia portretului. Tohaneanu sublinia ca “portretul,care,de la
cronicari incoace se bucura de o frumoasa traditie in proza artistica romeneasca, nu
creeaza decat rare hiaturi in fluxul torrential al naratiunii” lui Creanga. Figurile izolate
palesc in fata imaginilor de grup.Scena incaierarii catihetilor din casa lui Paval cinlocarul 
e remarcabila prin dinamismul ei, iar atmosfera de la scoala din Filticeni pare sa sugereze 
o imagine de infern,unde tinerii sunt torturati de manuaele lipsite de limpezime, “curat 
mestesug de tampenie”.
Cel mai complex dintre personaje est Nica. Intrucat lui Creanga “ i-a venit idea de a se 
Povestii pe sine insusi”, Nica este ipoteza autorului la varsta copilariei, erinul cartii si 
impicit al unor intamplari cu haz  grupate in jurul ideei potrivit careia coilaria este 
fericita, plina de farmec.Pledand in favoarea frumusetii copilariei, evocarea realizata din 
perspectiva maturitatii are un aer nostalgic.
Admitind  ideea ca opera lui Creanga este un Bildungsroman, chipul lui Nica nu poate fi 
conturat decat in devenirea  lui, in evolutia lui continua, apeland la actiuni,fapte,
intamplati,la care ia parte personajul la gesturile, gandurile sau vorbele aestuia sau la 
parerile altor personaje.
De-a lungul cartii, copilaria lui Nica trece prin mai multe etape, implicand modificarea 
unor trasaturi. Preocuparea fundamentala a primilor ani de viata este jocul, fara ca Nica 
sa se dosebasca in acest sens de “copilul universal”, asa cum apare in vorbele tatalni, 
Stefan  a Petriei: “Daca-I copil sa se joace……”. Institutorul Creanga stie ca jocul 
presupune  spirit inventive (“Sic ate nun e veneau in cap….”), bucurie (“….ma faceam 
tot mai neastamparat…”). In consecinta, jocul presupune  “nazbatii”, nastrusnicii.
Uneori, Nica, agaseaza prin nazdravaniile lui pe cei din jur care-l eticheteaza drept
“usernic”, “zbantuit”, sau “spanzurat”. Varsta primilor ani de scoala  impleteste jocul cu 
invatatura . Marturie stau   ceasloanele cu urmele mustelor care si-au gasit sfarsitul intre
filele lor. Nica,intrat in colectivitate ,unde se deruleaza si cele mai multe  dintre 
intmplari, devine mai rezerva, mai retras: “un baiet prezarit,rusinos si fricos side umbra 
mea”. Spiritual ,este bine inzestrat , aspect intruit si de mama sa , care “se bucura grozav
cand ma vedea ca ma trag la carte” si de bunicul sau , David Creanga, care sustine ca 
“baiatul are tinere de minte”. Precoce, Nica pare a se lasa prada primelor instincte 
puberale, tragand cu coada ochiului la Smarandita popii, fiindca incepuse  “a-i mirosii 
a catrinta”.
Numai in viziunea tatalui, Nica este un baiat firav, lenes,ticait,fire pentru care el tine sa-i
reproseze sotiei sale: “Tu ,cu scoala, l-ai deprins cu naravul….”.
Scoala de la Falticeni, este indentica cu varsta preadolescentei,cand jocul este substituit 
de petreceri specifice.  Sentimentul  erotic este mai pronuntat , dovada fiind desele vizite 
la crasmarita din Radaseni sau gandul care fugea uneori la fata popii din Falticeni Vechi.
Petrecerile lasau greu locul clipelor de invatatura,cand catihetii se incumetau  “sa ne mai 
punem si cate pe oleaca de carte”.
Ajuns holtei, Nica,e deja constient de sentimentele sale si de aici explozia lirica din final,
care demonstreaza ca eroul era puternic ancorat in viata tumultoasa a satului. In aceasta 
ipostaza se modifica si modalitatea de caracterizare, Prezentarea lui Nica de alte 
personaje lasa loc autocaracterizarii.  Si asa., “tigoarea de baiat” a devenit holtei, 
copilaria frangandu-se la portile Iasilor , unde tanarul era dus “surghiun dracului
pomana…..”.
Copilaria ii este marcata , din punct de vedere afectiv, de un personaj  deosebit:mama.
 Perseverenta in ideea de a-si vedea cpilul popa,este personajul care umple cu prezenta lui 
paginilecartii .”Portretul” ei fascineaza  tocmai prin imprevizibilul trasaturilor ei 
antinomice. Surprinsa in atitudini primitive, dand curs vrajilor si superstitiilor 
“Smaranda plina de minunatii”, era superioara barbatului ei nu numai prin faptul ca era 
fiica de vornic, ci mai ales prin credinta pe care o punea in stiinta de carte si prin tactul 
pedagogic desavarsit, demonatrat in educatia copiilor.  Sigura de cel care “a smantanit”
oalele, mama face aluzii fine, moralizatoare, aparent fara adresa, dar care au un ecou 
adanc in sufletul lui Nica: “Se cunoaste el stigoiul care a mancat smantana , de pe limba
……Urat mi-a fost in viata mea omul viclean si lingau, drept sa-ti spun , dragul mamei
……”. . Dragostea materna este suportul pe care se inalta portetul personajului.
Numai astfel se poate explica faptul ca “mama invata cu mine acasa si citea la ceaslov,
la psaltire  Alexandria, mai bine decat mine si se bucura grozav cand vedea ca ma trag la 
carte…..”. Acest gest capata semnificatii nebanuite  pentru scriitorul de mai tarziu, care
a ajuns si el sa scrie o carte, o capodopera . De aceea, spre Smaranda se indreapta 
sentimental de recunostiinta , si evocarea ei e plina de nostalgie. E a devine prototipul
, chipul mamei eterne: ”Asa era mama in vremea copilariei , plina de minunatii pe cat
mi-aduc aminte, sa-mi aduc bine aminte  , caci bratele ei m-au leganat,cand ii sugeam
tata cea dulce simaalintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag. 
Sange din sagele ei si carne din carnea ei am imprumutat , si a vorbii de la dansa am 
invatat….”.
Alaturi de mama, tatal e o figura deosebita dar mai estompata sciland intre toleranta  si 
afectivitate , preocupat mai mult de asigurarea conditiilor materiale ale unei copilarii 
fericite, decat de formarea spirituala a odraslelor, lasata in seama  Smarandei.
Invatatura echivaleaza in conceptia lui , cu saracia si e de preferat sa fie  “om de treaba si 
gospodar in Humlesti “ ,decat :”Logafete, branza-n cui,    


                                                   Lapte acru-n calamari,


                                                   Chiu si vai prin buzunari.”  

ACADEMICIANUL ION DRUŢĂ – SCRIITOR CARE NE REPREZINTĂ NEAMUL

Scriitorul Ion Druţă, mare creator de metafore şi 
simboluri nemaiîntâlnite, care, datorită originalităţii 
lor exprese, de multe ori nu pot  fi  traduse în alte 
limbi ale lumii, a devenit el însuşi persoana care s-a 
învrednicit de cele mai alese fi guri de stil. Pornind 
de la celebrul îndemn al maestrului – Să ne trăiască
păsările tinereţii noastre!, vom spune că toţi cei 80 
de ani ai lui Ion Druţă se călătoresc ca păsările în 
zboruri nesfârşite către stele, confi gurând impetuos 
o epocă – epoca lui Ion Druţă.
Din perspectiva selecţiei valorice pe care o face 
istoria, această sintagmă caracterizează exact şi sugestiv viaţa şi creaţia scriitorului în raport şi în context cu viaţa poporului său din perioada postbelică. 
Or, aşa cum remarca Vasile Coroban, Ion Druţă a 
creat în proza noastră strălucite tablouri plastice pline de viaţă.
Anul Ion Druţă, pe care îl traversăm în 2008, nu 
este decât un segment de timp trecător dintr-o epocă, hărăzită a rămâne înscrisă pe răbojul valorilor 
naţionale.
Epoca lui Ion Druţă, complexă şi controversată, 
este într-adevăr una a contrariilor, constituindu-se 
din răzvrătire şi cenzură, luptă şi cedare, victorii şi 
eşecuri, adevăr şi minciună, bine şi rău, credinţă şi 
ateism. În această dramatică epocă s-a încercat suprimarea unui veritabil  poet în proză – Ion Druţă
care, în egală măsură, o marchează şi o exprimă.
Las pe seama criticilor literari şi de artă  să se 
pronunţe asupra subtilităţilor de ordin estetic şi fi -
lozofi c ale creaţiei druţiene. Ţin să subliniez doar 
că prozatorul, dramaturgul şi eseistul Ion Druţă a 
reuşit să revoluţioneze literatura, dramaturgia, întreg fenomenul cultural al timpului prin mesajul său 
umanist şi creştin, dar şi prin modelu-i narativ de 
mare autenticitate, printr-un lirism şi psihologism 
profund naţional. Pe parcursul a cinci decenii, Ion 
Druţă a ilustrat cu măiestrie prin opera sa adevărata 
frumuseţe a sufl etului omenesc şi spiritualitatea poporului nostru, întemeiată pe tradiţie şi creştinism.
Scriitorul îndrăgit al moldovenilor a dat dovadă
nu numai de talent scriitoricesc şi de capacitatea de a 
crea veritabile valori estetice, ci şi de multă bărbăţie, 
de mult spirit combativ. El a avut curajul să pledeze 
cauza naţională într-o vreme când cei care se opuneau 
deschis regimului totalitar erau nespus de puţini.
Să  dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să amintim aici că în discursul său, rostit în anul 1965 la 
Congresul Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, Ion 
Druţă a spus clar şi tranşant: „Pentru o limbă cu ră-
dăcinile latine ar fi  fi resc să se treacă la alfabetul 
latin”. Este adevărat că revenirea la alfabetul latin 
s-a reuşit abia după un sfert de veac, în anul 1989, 
dar tot atât de adevărat este şi faptul că anume scriitorul Ion Druţă, cu autoritatea numelui său, a înclinat 
balanţa în favoarea mişcării de eliberare naţională. 
Şi creaţia sa, de asemenea, a constituit o expresie a 
rezistenţei naţionale şi spirituale.
Trebuie să recunoaştem şi faptul că opera academicianului Ion Druţă a fost o şcoală excepţională
pentru câteva generaţii de conaţionali de-ai săi, cu 
impact asupra altor popoare, dovadă fi ind şi sucFenomenul artistic Ion Druţă. Monografi e colectivă
internaţională. Coordonator acad. Mihail Dolgan 
Chişinău, Tipografi a Centrală, 2008.Ştiinţă şi educaţie
nr.4(11), decembrie 2008 - 31
cesul montării pieselor druţiene, inclusiv de către 
cunoscutul regizor Ion Ungureanu în colaborare cu 
ilustrul compozitor Eugen Doga, pe diferite scene 
ale lumii: la Moscova, Riga, Varşovia, Paris ş.a.
În scrierile sale, dar, mai cu seamă, în dramaturgie şi eseistică, Ion Druţă a abordat problema acută a menţinerii echilibrului ecologic întru evitarea 
unor cataclisme naturale, probleme ce suspendă şi 
acum, aidoma sabiei lui Damocle, peste Republica 
Moldova, peste Europa, peste Terra. Ca un îndurerat 
fi u al acestui meleag, Ion Druţă a pus într-o legătură
organică – şi metaforică, şi simbolică, şi mitică, dar 
şi de un dur realism – ecologia naturii şi ecologia 
sufl etului omenesc.
Comunicându-ne, prin opera sa artistică, o 
experienţă umană esenţială, vorba cunoscutului 
teoretician literar Adrian Marino, activitatea scriitorului-academician Ion Druţă este edifi catoare şi 
pentru conceptul european de societate bazată pe 
cunoaştere, concept pe care actualmente îl promovează Academia de Ştiinţe a Moldovei. Participarea 
la conferinţele de rezonanţă internaţională, iniţierea 
editării unor cărţi valoroase ale scriitorilor „nedreptăţiţi”, realizarea monumentului  Lumânarea Recunoştinţei, contribuţia la deschiderea complexului 
muzeistic  Constantin Stere de la Cerepcău, lansarea 
valorosului proiect internaţional  Dinastia Cantemir în 8 volume, sunt 
parte a demersului ştiinţifi c şi cognitiv neîntrerupt pe care Ion Druţă îl 
promovează de-a lungul anilor.
Lucrarea colectivă Fenomenul 
artistic Ion Druţă, întocmită, coordonată şi redactată de academicianul Mihail Dolgan, este una impunătoare prin volum, prin mulţimea 
multicoloră a judecăţilor de valoare 
emise în legătură cu scriitorul cercetat, prin substanţa-i  ştiinţifi că
autentică şi solidă. Ea vede lumina 
tiparului în prestigioasa colecţie 
Academica şi propune cititorului 
de toate gradele cele mai pertinente 
exegeze despre creaţia polifonică a 
scriitorului, exegeze ale unor avizaţi 
savanţi, critici şi istorici literari, teatrologi şi eseişti din circa zece ţări. 
Cartea înglobează texte de o mare 
varietate de genuri şi specii, de formule şi modalităţi – de la studii şi 
articole de problemă până la portrete şi eseuri, de la polemici şi scrisori 
particulare până la dedicaţii poetice, 
de la poeme personale până la discursuri aproape necunoscute publicului cititor. De asemenea, cititorul 
va avea prilejul să ia cunoştinţă de 
un amplu Curriculum Vitae al scriitorului, însoţit de comentarii critice pertinente şi documentate, cu un extraordinar set de fotografi i color 
şi alb-negru, cu un Indice de nume şi cu un original 
CD care cuprinde selecţii din discursurile şi lecturile lui Ion Druţă în interpretarea celor mai talentaţi 
actori, precum şi secvenţe din spectacolele celebre.
Valoarea monografi ei colective cu caracter internaţional Fenomenul artistic Ion Druţă mai rezidă şi în faptul că ea nu ocoleşte nici obiecţiile 
critice aduse de unii autori creaţiei druţiene, lucru, 
în general, fi resc într-o societate democratică (cel 
puţin după 1989). Timpul, desigur, va alege grâul 
de neghină, ca să recurgem la o altă metaforă celebră a scriitorului Ion Druţă, lansată public la Marea 
Adunare Naţională de la Chişinău, în anul 1989. 
Cert rămâne faptul că membrul titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei Ion Druţă, Preşedinte de 
onoare al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1987), Membru de onoare al Academiei Române (1990), prin viaţa şi opera sa bogată, variată
şi zbuciumată, ne permite să parcurgem – pe calea 
imaginii artistice inspirate– o întreagă epocă a republicii, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu contradicţiile şi confruntările de idei, cu oamenii ei dârji 
şi dornici de adevăr.

Mihai Eminescu - Luceafarul poeziei romanesti....

Eminescu este considerat Luceafarul poeziei romanesti.S-a nascut la Cernauti fiind cel de-al saptelea copil al familiei Eminovici.El inca din copilarie era diferit de ceilalti copii,deorece isi petrecea majoritatea timpului in padure,in loc sa stea sa se joace.In Nirvana este o evocare a personalitatii lui Eminescu ,prilejuita de moartea tragica a poetului,care va deveni un mit cultural al romanilor.


Dupa cum spune si I.L.Caragiale ,Eminescu era un tanar foarte invatat ,stia nemteste si avea mult talent.Eminescu purta mereu cu el un geamantan, care era defapt biblioteca sa.Eminescu aprecia foarte mult literatura germana in special pe Schiller.Deoarece avea mult talent, tanarul Eminescu scria si poezii.Micul poet pe atunci devenit acum cel mai mare poet “era foarte bland,detreaba,nu avea nici un vitiu”.I.L.Caragiale nu-l mai vazuse pe Eminescu si si-l inchipuia ca fiind un tanar aventurar,un erou,un viitor om mare.Caragiale spune la un momentdat ca Eminescu ar fi scos la un tipar de lux nu ca ceilalti care se fac cu miile.Prin aceasta fraza eu cred ca I.L.Caragialea vrut sa scoata in evidenta ca unul ca Eminescu poate nu va mai fi.


In textul lui caragiale se remarca un mic portret a lui Eminescu :”Era o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre; o frunte inalta si senina;niste ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru;un zambet bland si adanc melancolic.Avea aerul unui sfant coborat dintr-o veche icoana,un copil predestinat durerii,pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare


Intr-o zi o nemultumire intinma intervenise.Eminescu era tacut si a dormit toata ziua.Peste o zi cand s-a trezit era chiar mai vesel ca alaltaieri ,de unde rezulta ca Eminescu are doua fete cum s-ar spune.Cargiale ne spune Eminescu a ramas la fel pana in cele din urma momente bune:”vesel si trist;comunicativ si ursuz;bland si aspru;multumindu-se cu nimica si nemultumit totdeauna de toate;aci de o abstinenta de pustnic,aci apoi lacom de placerile vietii;fugind de oameni si cautandu-i;nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa .Ciudata amestecatura!-fericita penrtu artist,nenorocita pentru om!” 14562zcp86szl3c


In textul lui Caragiale Eminescu este comparat cu un excentric fugar.Tanarul Eminescu era dezordonat ca orice geniu dar nicidecum vitios.Era lipsit de manierrele comune si avea un temperament de o excesiva neegalitate.


Eminescu simtea ca i se apropie sfarsitul si de aceea ii canta auturului Nirvana ,tinta suprema a lui Buda-Çahiamuni.Nu mai facea aceleasi lucruri pe care le facea Luceafarul inainte.Drumul catre Nirvana a fost dureros dar si stralucit.


Eminescu era un om dintr-o bucata ceea ce rezulta si din textul lui I.L.Caragiale.Cu toate ca murit cu mult timp in urma, Eminescu ne-a lasat noua,generatiile urmatoare o opera nemuritoare.

Un poet cu lira-n lacrimi...

Grigore Vieru, născut în 1935, la Pererita, pe malul stâng al Prutului, faţă-n faţă cu Miorcanii lui Ion Pillat, a devenit de mulţi ani un simbol al încercării de renaştere spirituală şi naţională în Basarabia postbelică. Păstrând proporţiile, el şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită. Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi toţi care sunt cu ei cultivă în chip deliberat temele tradiţionale şi recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne.
Proces dificil pentru că, după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Poetul de talent află, chiar şi în aceste condiţii, calea spre arta autentică. Grigore Vieru a început să scrie, cum mărturiseşte undeva, „din frică şi singurătate”. Marele lui model liric şi moral este Eminescu („Eminescu este izvorul; este lacrima de foc a Universului”), iar cântecul îi pare a fi „sufletul urgent al vieţii omeneşti”. Format într-o ambianţă străină, el se agaţă de limba maternă, socotind că limba unui popor este istoria lui.
„Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi”, scrie poetul într-un loc. Rămas orfan de tată (mort în război şi îngropat în pământ străin), şi-a adorat mama şi a făcut din ea în poezie un simbol complex (ţară, grai, istorie tragică, vatră a fiinţei etc.), reluat în mai toate cărţile sale. Omul care jeleşte în poeme muzicale tragediile neamului său este, în felul lui, un martir. L-am cunoscut, cu mulţi ani în urmă, în casa lui Nichita Stănescu. Un tânăr cu faţa tragică şi plete romantice. Ochii lui sugerau o lungă insomnie a istoriei. Nichita Stănescu, cuprins de zel patriotic, dădea un spectacol de iubire şi poezie, iar Grigore Vieru părea totalmente subjugat de ceea ce vedea şi auzea. Mai târziu, Nichita Stănescu avea să spună despre confratele său basarabean: „Este un mare şi adevărat poet; el transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă”.
Poetul care împrimăvărează toamna este un spirit elegiac, lira lui este, de regulă, înlăcrimată. În volumul Rădăcina de foc (Editura Univers, 1988), unde şi-a selectat o parte din poeme, observăm că, efectuând acea întoarcere în alt timp de care vorbeam mai sus, scrie despre casa de humă de pe marginea Prutului, despre satul „picurat alb pe deal”, despre amintirea bunicului Nicuţă şi „suflarea veciei” ce se simte în amurgul rustic... Un Iosif peste care au trecut valurile de brutalitate ale istoriei, iată ce se remarcă în primele versuri, dedicate în cea mai mare parte mamei, mit fundamental, cu mai multe învelişuri lirice. Vieru reciteşte pe Alecsandri şi Eminescu şi scrie, nu în stilul lor, dar cu simbolurile lor, voind deliberat să continue o tradiţie ameninţată. La fel procedează şi cu poezia populară, din care reia un număr de teme (acelea ce trimit la tiparele spiritului românesc) şi le introduce într-un poem confesiv şi profetic. O jale de popor îmbătrânit în suferinţă, o respiraţie uşoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul... toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o imensă lacrimă:
„S-au micşorat alunii / Cineva sus pe coastă / Spală faţa Lunii / Cu lacrima noastră. / Ah, idee măreaţă, / Îmbătrâni-vei şi tu! / Toate se schimbă în viaţă, / Numai izvorul nu. / Veşnic tânăr şi bun, / Sună sub dealuri străbune. / «Bună seara», îi spun. / «Bună ziua», îmi spune”.
Nu-i uitată mitica Mioriţă şi nici dorinţa eminesciană de întoarcere la „roditoarea humă”. Limba română este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot prevestitor se aude, izvoarele poartă o veche, copleşitoare durere nenumită, iar în mijlocul acestui peisaj de suferinţă dospită se ridică chipul mamei, icoana statorniciei în tragedie:
„Iar buzele tale sunt, mamă, / O rană tăcută, mereu, / Mereu presurată cu ţărna / Mormântului tatălui meu. / O, buzele ce sărutară / Al tatei mormânt / Mai mult ca pre dânsul, / Pre tata-n / Puţinii lui ani pre pământ. / Acuma când nu te poţi, mamă, / De sarea din şale pleca, / Cine ridică mormântul / Spre gura uscată a ta?!”.
Erosul este în poemele lui Vieru discret şi serafic, în prelungirea poeziei populare şi a poemelor lui Eminescu. Femeia este un răsărit de soare, printre genele ei se înalţă Luna, bărbatul îndrăgostit aspiră să fie îngropat în lumina ochilor ei... în această imagistică tradiţională înecată în suavităţi se aude şi câte un sunet mai aspru, repede melancolizat însă şi adus, în cele din urmă, în nota obişnuită de beatitudine:
„Unde sunt frunzele / hrănite cu sângele / dragostei noastre?! / Unde e sângele / hrănit cu verdele / frunzelor tinere?! / Şi apele unde sunt / limpezi de sufletul nostru?! / Şi sufletul unde e / limpezit de tremurul apei?! / Unde e pasărea / trezită în zori / de şoaptele dragostei noastre?! / Unde e dragostea noastră / trezită în zori / de al păsării cântec? / O ceaţă caldă cu frunze / alunecă printre arbori, / şi eu de ea mă lipesc, iubito, / precum atunci, precum atunci – / de făptura ta somnoroasă”.
Contactul cu poezia scrisă de Nichita Stănescu, Sorescu, Adrian Păunescu şi alţi poeţi din ramura bucureşteană a generaţiei a modificat ceva în lirismul tradiţionalist al lui Grigore Vieru. El nu-şi părăseşte temele, dar îşi modifică simţitor sistemul de imagini şi chiar modul de a percepe lucrurile din afară.
Eminescianismul este încă puternic (şi aşa va rămâne mereu), dar peste acest strat de veneraţie lirică se ridică altul, mai modern. Iată un mic poem, antologic, despre disperarea iubirii materne (o variantă la obsedanta fantasmă din poemele lui Grigore Vieru):
„Când s-a întors / La puii ei cu hrană, / Găsise cuibul gol / Şi amuţit. / I-a căutat / Pân’ îi albise pana, / Pân’ când în cioc / Sămânţa a-ncolţit”
sau acest poem de dragoste, dedicat lui Nichita Stănescu, de un serafism mai rafinat:
„Mai mult, frumoaso, / Ce-aş putea să-ţi cer – / Ce-mi dărui tu puţin e?! / O, dacă-s pasăre, / Sub cer / Suflarea ta mă ţine! / Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul. / Ca frunzele din cer / Cobor / Genele tale, sfânto, / Sărutând pasărea în zbor / Şi locul unde cântă. / Valuri, dealuri, glasul tău / Pururi vântul mi-le-aduce / Şi-mi presur rana cu pământ: / Cu-a tale urme dulce”.
Poetul crescut în vecinătatea stepei citeşte acum pe Arghezi, Blaga şi pe alţi lirici moderni (Rilke, de pildă), făcând mici portrete lirice sau parafrazate în care îşi sileşte vioara înlăcrimată să prindă şi astfel de sunete. Versurile ce urmează nu lasă nici un dubiu asupra modelului:
„O, e o tăcere / Atât de afundă / Că se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se, aştern / umbra / Pe masă, / Curată şi răcoroasă”
sau:
„E-atâta tăcere / în casa mumei, / Că s-aude în jur murmurând / Plânsetul humei”,
dar altele şi-au găsit deja ritmul propriu într-o notaţie ce renunţă la formele tradiţionale de seducţie, ca în această reflecţie nichitiană:
„Cămaşa ta e la fel / Cu cea a soldatului. / Ah, firule de iarbă! / Cum de nu bocăneşti / pământul cu talpa / Şi tu, / Cum de n-ai şi tu general / fiind la fel îmbrăcat / Ca soldatul? / Cum de-ţi păstrezi mirosul, / Frumosul tău miros de iarbă?! / Cum de nu miroşi / A bocanc, bunăoară, / A bocanc mărşăluind?! / – Încotro, soldaţilor verzi, / Subţireilor? / Încotro ţineţi calea / Neauziţi, nesimţiţi? / – Spre toamnă, poete, / Spre galbenul ei liniştit, / Generale!”.
Temele vechi caută acum alt limbaj şi imaginaţia lirică află noi puncte de reper. Nu totdeauna Grigore Vieru reuşeşte să-şi depăşească pragurile, dar e cert că spiritul lui elegiac este în căutare de spaţii lirice inedite. Mama, patria, dorul, dorul pământului natal, iarba minată cu ouă de privighetoare, ţipătul din tăcerea ierbii, uleiul liniştii prelins pe frunzele toamnei şi alte fantasme se întâlnesc în mici fabule lirice scrise în stilul generaţiei ’60:
„Locuiesc la marginea / unei iubiri. / La mijlocul ei / Trăieşte credinţa mea. / Locuiesc la marginea / Unui cântec. / La mijlocul lui / Trăieşte speranţa mea. / Locuiesc la marginea / Unei pâini. / La mijlocul ei – / Dragostea mea pentru voi”.
Cu o notă în plus de duioşie, de bunătate în suferinţă, Vieru mi se pare, într-adevăr, un poet al bunătăţii şi, după o vorbă a lui Noica, un poet al singurătăţii bucuroase. Chiar şi atunci când poartă o sabie în mână, sabia lui este de miresme. Ca în cântecul lui Tudor Gheorghe, în drumul spre moarte omul este purtat de un car cu roate de flori şi jalea se împiedică sistematic de inefabilele lumii:
„Viaţa asta-i scurtă tare, / Cât ai mirosi o floare! / Viaţa asta nu mult ţine, / Cât te-ai apăra de-un câine! / Ba cu dor, ba mânioasă, / Viaţa totuna-i frumoasă. / Ba cu bune, ba cu rele, /S-a cam dus şi-mi este jele!”.
sau:
„M-am amestecat cu viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa. / M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul. / M-am amestecat cu dorul / Ca sângele cu izvorul. / M-am amestecat cu tine / Ca ce-aşteaptă cu ce vine”.
Casa natală, obiect liric sacru pentru poetul ce trăieşte într-o vatră de nestatornicie a istoriei, este tratată acum în stilul Sorescu. Poemul are o incontestabilă forţă lirică:
„Oamenii la noi / Primăvara / Scot din malul Prutului / Lut pentru casă: / Îi scot pe străbunii noştri / Prefăcuţi în lut. / Pe urmă / Frământă, dureros, lutul / Până când le sângeră / picioarele. / Apoi / Femeile pictează pe horn / Cocoşi şi flori stilizate, / Bărbaţii sparg podul / Să treacă lumina electrică, / Bătrânii se încălzesc / Cu spatele la sobă, / Copiii zgârie obrazul pereţilor / Şi fac pipi pe faţa casei. / Iar lutul / Scade tot mai mult, / Şi gropile acelea pe sub / pământ / Înaintează tot mai mult / Către sat. / Şi vine o primăvară / Când lumea se aude săpând / Chiar sub casa ta. / Atunci copiii tăi / Scot din casa cea mare / covorul / Şi se mută la margine de sat / Unde-şi fac o / Casă nouă”.
S-a modificat ceva şi în modul de a construi metafora. Poetul aduce în ea elemente mai prozaice: „bocancul spaimei cerul a spart”, „iarba îmi linge pe spate sarea cămăşii” etc. Efectul liric este favorabil. Această cură de prozaicitate sileşte pe Grigore Vieru să renunţe la ritmurile romanţei şi să-şi exprime într-un mod mai direct obsesiile... Vieru a scris şi bune cântece pentru copii, în care sensibilitatea lui pentru purităţile lumii găseşte un câmp rodnic. Poezia are, după exemplul lui Arghezi, şi un rol educativ. Iată un poem despre ariciori:
„Aricioaica-n umbra florii / îşi grijeşte ariciorii, / Îi spală de cu zori / Pe botic şi ochişori. / Doar pe spate, doar pe spate / Să-i băiască ea nu poate. / Ariciorii, aşadar, / Stau cu spatele murdar. / Şi-s spălaţi abia când plouă / La o lună sau chiar două. / Bucuraţi-vă, măi pici, / Ca nu sunteţi pui de-arici!”
sau altul despre puiul de melc:
„S-a stins soarele cel bun, / Eu mă culc, poveşti îmi spun, / Dar nici una nu-i frumoasă... / Greu e singurel în casă!”.
În ultimii ani, când a putut să se exprime mai liber, Grigore Vieru a publicat multe versuri patriotice, care i-au adus reputaţia de poet al „pătimirii” basarabene. El încearcă şi genul moralistic în nişte izbutite „poeme din bătrâni”, din care citez: „Omul fără casă merge fără grijă la război, dar se şi predă la fel”; „Nu se poate ca tu să fi ajuns seara acasă la prunci, iar fericirea să fi rămas în urmă”; „Nici un grai nu este mai mare decât Patria, nici un grai nu este mai mic decât istoria Patriei”; „E bine să înveţe un popor de la altul, nu este bine să înveţe un popor pe altul”; „Sunt bun în măsura care mi-o îngăduie răul din jur”; „Bezna are o singură culoare, lumina – o mie”, „Ura strâmbă gura”; „Am murit, mai simplu nu pot fi”; „Geniul corectează ceea ce a greşit harul”; „Ceea ce nu înţelegem într-o poezie este sau cu totul real, sau cu totul ireal”; „Prea multe flori în grâu sunt buruiene”; „Umorul, dacă nu are caracter, supără la fel ca smiorcăitul liric”.
Acest poet, născut de miresmele şi durerile pământului său, aşezat – după o vorbă cunoscută – în calea răutăţilor, nu se ruşinează să-şi poarte tragedia şi iubirea pe faţă.